|
Chisinau, din inima prietenilor veronezi
casa-familie pentru copilele strazii
În sfârsit la Chisinau sunt locuri de dormit si pentru fetitele strazii. Doar cu câteva saptamâni în urma fetitele îsi gaseau refugiu un pic peste tot, gratie generozitatii Surorilor Saleziane ale Sacrelor Inimi care de mult timp s-au straduit sa faca spatiu pentru minore în casa lor din Chisinau. Acum a fost în sfârsit amenajata o încapere întreaga doar pentru dânsele, aproape de acea care deja functioneaza pentru tot mai numerosii copii ai strazii. Structura este deja în functiune si în urmatoarele saptamâni va începe sa functioneze din plin.
Realizarea unei încaperi potrivite pentru copilele strazii se datoreaza în special generozitatii "Grupului de Prieteni ai Sf. Clara" din Verona, condus de Paolo Passeroni si Mario Serpelloni, care s-au propus disponibili pentru gasirea banilor necesari. Pe lânga aceasta, noii case pentru fetite i-a fost destinat premiul, pe care la 18 februarie curent Institutul de Asistenta pentru Persoane în vârsta din Verona, coordonat de Jole Biondetti Cardi, a hotarât sa-l desemneze Fundatiei Regina Pacis. Premiul consistând într-o suma de bani este destinat unui proiect pentru gestionarea casei de copile ale strazii. Printre altele, cu prilejul premierii ce a avut loc la Verona, s-a hotarât de a organiza o calatorie în Moldova, pentru a cunoaste îndeaproape opera Fundatiei Regina Pacis si a se "cufunda", cum a tinut sa spuna don Cesare Lodeserto, în lumea celor saraci si a grijilor acestora. "A se deplasa la loc – a subliniat don Cesare – a intra în casele acestor persoane si împarti cu ei masa simpla si modesta, înseamna a da o valoare adaugatoare alegerii de desemnare a premiului Sfântul Martin".
Reproducem în urmatoarele rânduri marturisirea lui don Cesare Lodeserto, care de la prima persoana povesteste cum, câteva luni în urma, se nascu proiectul casei pentru copilele strazii.
«Nimeni dintre acei ce într-o seara a lui octombrie a anului trecut au fost nevoiti sa o faca pe Irina sa coboare, stiind prea bine ca pentru dânsa nu ar fi fost prin apropiere d o casa unde sa traiasca, nu a mai putut uita întâmplarea. Eram patru: eu , Stefano, Simone si Emanuele. Am lasat-o pe Irina pe marginea drumului, în fata unei biserici ortodoxe si am plecat. La plecarea automobilului s-a lasat o liniste adânca, poate un puternic sentiment de vina. Neputinta, mânie, emotie, sentimente care se perindau repede în fiecare dintre noi. Dar nimeni nu vorbea, poate gestul cel mai corect ar fi fost acela de a ne întoarce înapoi si a o lua cu noi pe Irina, a-i da un acoperis, poate a o duce sa doarma chiar în casa noastra. Nu am facut-o. Poate am gresit.
Am pastrat pentru mult timp amintirea celei seri si în deosebi imaginile a ceea ce se întâmplase, imagini care ieseau deseori la suprafata în timpul întâlnirilor noastre, pentru ca nu am mai schimbat nimic, constienti de faptul ca va trebui, mai devreme sau mai târziu, sa facem ceva. Simone a spus-o deja în Moldova: "Trebuie sa facem o casa pentru fetite". Stefano a recunoscut întotdeauna suferinta acelui moment: "De atunci mi-a ramas o durere".
Dupa patru luni putem spune ca Irina si-a câstigat lupta ei: are un acoperis, un pat cald, prietene cu care împarte camera, prieteni care o sustin si au grija de dânsa. Sa zicem chiar ca are o casa-familie.
Toate acestea au fost posibile datorita unui alt Stefano, pasionat de Moldova, care împreuna cu sotia Sabrina a permis cunostinta cu Mario, care la rândul sau a reusit sa adune suma de bani necesara pentru a porni casa pentru fetite, a le da hrana, a le asigura caldura unei familii, sa zicem chiar a unei mari familii de pasionati de solidaritate. Si anume Mario merita o mentiune deosebita pentru marturia de daruire altora în pofida greutatii bolii, o daruire care este modelul serviciului si al dragostei; curajul lui de a lupta contra bolii vine de la certitudinea ca bunul Dumnezeu mai are nevoie de el pentru a avea grija de saracii lui.
Zilele trecute am intrat în casa-familie din Chisinau care era pe punctul de a se naste: am vazut trei fetite care se uitau la televizor, plonjate în pijamalele lor si bucuroase ca pot avea un pat. Printre ele era si Irina. Am înteles si mai bine valoarea acelei case, vazând zapada afara, în strada, cu o temperatura mult sub zero. Eu cred ca daca ar fi fost prezenti si Stefano, Simone si Emanuele, s-ar fi culcat si ei într-o camera din aceeasi casa, pentru ca aceasta este noua lor familie" (Don Cesare Lodeserto, 1 februarie 2005).
Între timp la Tiraspol, în Transnistria, continua lucrarile pentru constructia Casei copiilor.
(20 februarie 2005)
|
